Nimeni nu merită să fie singur

Viaţa noastră toată este despre însoţire.  Despre a renunţa la ideea că avându-ne pe noi, nu avem nevoie de altcineva. Viaţa noastră este despre a ne face loc, dar şi despre intervenţiile de urgenţă ale celor care ne articulează ca pe un substantiv comun, de care nu s-ar putea lipsi.  Viaţa noastră este despre singurul drum spre oraş, este despre a-l străbate întovărăşit, este despre a nu sta părăsiţi pe o stâncă dărâmată, unde vântul loveşte cu groază în marile noastre speranţe. Pentru că nimeni nu merită să fie singur, chiar dacă adesea o luăm pe poteci mai puţin cunoscute, chiar dacă nimeni nu ne ajută imediat cu sacii de iluzii luaţi în spinare, chiar dacă ne cad penele pe rând şi nu le strânge nimeni în urmă. Nimeni nu merită să fie singur, pentru că greutatea suspinelor nu se vindecă într-un izolator, iar aşteptările din miez de noapte nu trebuie ţinute sub un clopot, pe o singură cheltuială, când avem atâta dragoste să-l tragem împreună.

 

Nimeni nu merită să fie singur, separat de cei pe care îi venerează, pentru că atunci când iubesti fără limită, corect e ca oamenii să nu îţi vadă sentimentele ca pe o stare bolnăvicioasă, ci ca pe o investiţie. Nimeni nu merită să fie singur, să privească îndelung pe pereţi, să caute cu ochii pe o palmă de fereastră, pentru că dependenţele sufleteşti n-au răbdare, chiar dacă au putere de înţelegere. Nimeni nu merită să fie singur, chiar dacă mai lansăm vorbe grele, chiar dacă nu suntem pe lista priorităţilor, chiar dacă n-avem mereu soluţii, chiar dacă cerem prea puţin din bun simţ.  Nimeni nu merită să fie singur pentru că într-un haos total găsim calea paşnică pentru orice litigiu, atunci când durăm în mintea cuiva, când devenim jurnalul de şantier al persoanelor care ne notează zilnic şi se mulţumesc cu asta. Nimeni nu merită să fie singur, pentru că, în viaţă, contează mai mult să fii sărutat pe frunte, decât să ocupi un loc de frunte. Contează să fii argumentul puternic al celui ce te vede viu şi intens, nu o sursă slabă de lumină, pe care o sting toţi, după ce se folosesc de ea.

 

Nimeni nu merită să fie singur, pentru că spatele întors doare de cele mai multe ori şi pentru că oamenii sunt sortiţi să fie perechi, nu subiecte neplăcute. Nimeni nu merită să fie singur şi să se transforme în coloana sonoră a inimii frânte, pentru că noi nu ne naştem pentru a fi compatimiţi de la distanţă, ci pentru a pune degetul pe rănile celor care îşi ţin inima cu dinţii. Nimeni nu merită să fie singur şi declarat gata înfrânt, când, defapt, nu i se dă nicio şansă pentru a deveni forma perfectă care prinde suflet, înainte de a prinde curaj.  Nimeni nu merită să fie singur pentru că toţi venim pe pământ ca să devenim inima cuiva, nu locuitori în oraşe bântuite de semne ale interdicţiilor. Nimeni nu merită să fie singur pentru că nu am învăţat să ne dorim asta mai mult decât a deveni copiii adoptivi ai cuiva.

 

Nimeni nu merită să fie singur pentru că noi nu funcţionăm ca nişte sintagme, ci ca frazele completate, la sfârşitul cărora nu punem niciodată punct. Nimeni nu merită să fie singur si să se simtă în plus, când oamenii îşi cumpără căţei şi pisici de companie care să pună capul pe braţul lor. Nimeni nu merită să fie singur, pentru că atâta vreme cât îi pomenim pe cei adormiţi pentru ca ei să ne simtă, cei care trăiesc au nevoie de adăpostul rugăciunilor noastre. Nimeni nu merită să fie singur pentru că nu e corect să decidem noi asta pentru cei din jur şi nici să le-o dorim.  Nimeni nu merită să fie singur, pedepsit cu absenţele celor care contează pentru el, nimeni nu merită să fie lăsat la indoială, uitat pe uliţă, îmbrăcat în straie de sărbătoare. Nimeni nu merită să fie singur atunci când stă nemişcat undeva doar pentru a fi văzut un minut la faţă, nimeni nu merită să fie singur după ce toată viaţa s-a pregătit să fie oaspete sau, pur si simplu, cel mai bun rezultat...